LUPAŞ Ioan

1880-1967

Istoric, academician născut la Sălişte. Studii la Liceul de Stat din Sibiu (1892-1899) şi Braşov, iar universitatea la Budapesta şi Berlin, între 1900–1904. S-a licenţiat în istorie şi limba latină, iar doctoratul l-a susţinut cu o teză despre „Biserica ortodoxă română din Transilvania şi unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea”. În anii studiilor universitare a debutat în publicistica
istorică şi s-a numărat printre fondatorii prestigioasei reviste „Luceafărul”.
Între 1905–1909 a fost profesor de istorie la Institutul Teologic Andreean din Sibiu, interval în care a urmat şi studii teologice. Atitudinea sa curajoasă în favoarea drepturilor naţionale şi politice româneşti din Transilvania l-a adus în conflict atât cu autorităţile maghiare cât şi cu cele mitropolitane de la Sibiu.
A fost constrâns să se retragă din învăţământ, numit fiind protopop de Sălişte şi inspector al şcoalelor confesionale ortodoxe din ţinutul Sibiului intre 1909-1919. Publicistica politică (pe urma căreia şi-a atras, în 1907, o condamnare la închisoare) şi cea istorică i-au adus alegerea ca membru corespondent al Academiei Române, devenind titular în 1916, la propunerea lui Nicolae Iorga.
În 1916–1918, în condiţiile intrării României în război împotriva Puterilor Centrale, lui Ioan Lupaş, la fel ca şi altor intelectuali români, i s-a stabilit domiciliu forţat în vestul Ungariei.
În 1918–1920 a fost deosebit de activ în evenimentele ce au marcat unirea Transilvaniei cu România: delegat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi secretar general la Culte şi Instrucţiune Publică în Consiliul Dirigent. După Marea Unire a fost numit profesor de istoria modernă a României şi istoria Transilvaniei la Universitatea din Cluj. În 1920, împreună cu Alexandru Lapedatu, a înfiinţat Institutul de Istorie Naţională (azi Institutul de Istorie „George Bariţ”), al cărui director a fost vreme de 25 de ani. Între 1932–1935 a fost preşedintele Secţiei Istorice a Academiei Române.