Artist: Ioan Muntean

Durata: 12.02 – 3.05.2020

Vernisaj: Miercuri, 12 Februarie, orele 14:00

Curator: dr. Dana Roxana Hrib

Text oferit de curator:

Iarna nu este pentru totdeauna … și totuși, peisajul de iarnă se afirmă relativ târziu în arta europeană, datorită „micii glaciații” din 1564 – 1565, o iarnă ce părea că se instalase pentru veșnicie în Europa de Nord.

La începutul anului 1565, Pieter Bruegel cel Bătrân pictează „Vânătorii în zăpadă”, considerat primul peisaj de iarnă adevărat. Motivul opțiunii în alegerea subiectului este realist și poartă valoare documentară.

De la Renașterea Nordică la Romantism, interesul pentru peisajul de iarnă rămâne constant, astfel încât, în sec. XIX, devine mai mult decât fundalul unei scene religioase sau al unei așezări, dobândind autonomie compozițională.

Este foarte posibil, ca tot o serie de ierni grele în Franța, să constituie motivul pentru care acest gen de peisaj apare frecvent în Impresionism.

Dincolo de asocierea cu tematica religioasă și cea fantastică (ambele derivate din sărbătoarea Crăciunului), de cele mai multe ori, în istoria sa evolutivă, peisajul de iarnă este realist și dramatic, un subiect ce presupune multe exigențe în abordare.

Cele 22 peisaje, pictate de Ioan Muntean, trebuie remarcate, în primul rând, pentru ilustrarea iernii – diferită de celelalte trei anotimpuri prin absența abundenței cromatice și printr-o luminozitate specială, elemente definite generic drept effets de neige (efectele zăpezii).

De asemenea, peisajele acestei serii sunt total diferite de imaginile comerciale, imaginare, reprezentând lizierele pădurilor de brazi, cu vârfuri acoperite de zăpadă, ce au reușit să genereze clișee estetice prin intermediul felicitărilor și reclamelor.

Abordarea procesului artistic de către Ioan Muntean este clasică, pornind de la experiența directă, de tip plein-air, ieșirea fizică în natură ajutându-l să surprindă iarna în spații cu identitate, specifice sudului Transilvaniei.

Observația directă devine o metodă prin care el reușește să realizeze atât o ilustrare a locului cât și o oglindire a trăirilor umane asociate, asemenea unui dialog dintre natura sălbatică și cea atinsă de mâna omului, compozițiile alternând redarea zonelor acoperite de zăpada imaculată, cu zone de pământ arat.

De aceea, aparent fotografice – atunci când sunt văzute de la distanță – aceste peisaje atrag prin zone compoziționale divers structurate – la o atentă observației – cu profunzimi introspective diferite, cu impact vizual ce poate genera senzații de austeritate sau izolare dar și sentimentele apartenenței, familiarității și speranței.

Proiect realizat pe parcursul unui an și jumătate (dinspre o iarnă ce trece, spre o iarnă ce urmează să vină), această serie de peisaje are un puternic suport narativ, ce poate fi deslușit în experimentarea redării luminii și paleta cromatică restrânsă.

Povestea debutează în asprimea iernii, când gerul și strălucirea zăpezii ard nuanțele, forțând compoziția în contraste puternice de alb – negru/brun închis și umbre în griuri mai degrabă neutre. Trecerea timpului este indicată de diferitele momente ale zilei, anotimpul înaintând spre vremea dezghețului, în compoziții ce acordă mai mult spațiu brunului în redarea pământului, ocrului în redarea plantelor uscate și griurilor colorate.

În cele din urmă, nici o primăvară nu întârzie să vină … Accentele de verde, din compozițiile care încheie seria, aduc la suprafață povestea naturii, depănată în tăcere sub pământ și straturile de zăpadă: un exercițiu artistic despre subtilitate, bine acordat cu natura reală, o dovadă că a fi contemporan nu constituie întotdeauna o invitație la artificialitate, ci o permanentă întoarcere la valorile autentice și la existența necosmetizată.